Fum, praf, huligani...

Imi pierdeam pasii pe aceleasi strazi pline de praf si vechi in cautarea acelui "ceva" ce nu poate fi descris prin simple cuvinte. Simteam nevoia sa imi aprind o tigara deja fumata, deja pierduta in zecile de mii de amintiri.
Paseam tot mai greu, tot mai impovorata de josnica mea slabiciune. Aerul nu mai putea fi respirat, tigara nu mai putea astepta.
Fumul ei plangea, tanjea sa se piarda in eterna zare, sa se evapore, sa dispara...

Pentru o clipa, as fi vrut ca totul sa se opreasca in loc : fumul sa se schimbe in parfumul trandafirilor salbatici, praful sa devina pulbere de stele, huliganii sa imbratiseze cele mai nebanuite cai ale intelepciunii. As fi vrut ca machiajul meu grotesc sa-mi arate cel mai curat chip din cate exista. Din departare, le vad venind, pe Ele, cele mai josnice fiinte ; cele care isi vand trupurile pentru nimic, cele care provin din cele mai inalte culmi ale decaderii. Se apropie razand, si ascund in zambetele lor cele mai mizerabile ganduri...
Huliganii incearca din rasputeri sa le acopere trupurile imbatranite inainte de timp cu propriile haine.

Le vad cum din simple amatoare ale vietii de noapte, devin adevarate domnite, atragatoare, parfumate, cochete, domnite demne de adevarate palate de clestar...
Mirosul de fum devine mirosul trandafirilor salbatici, praful ajunge praf de stele, iar huliganii sunt acum adevarati cavaleri.
Sangeriul parului meu imbraca zarea si totul devine asa cum mi-am dorit : simplu, elegant, misterios...
Tigara mea nu isi mai are locul in aceasta lume. Nici eu.
Ma trezesc amortita din lumea lor... Machiajul meu grotesc continua sa ma uimeasca prin lipsa de bun gust, dorinta mea de a aprinde o tigara ma urmareste la fiecare pas, fumul ei devenind o certitudine... Praful ma impiedica sa respir ultimele mele clipe in aceasta lume, iar huliganii, fac ce stiu ei mai bine : sa dezbrace trupuri batrane, sa si le insuseasca, sa le batjocoreasca, si mai apoi, sa le uite... Ele isi continua drumul spre nicaieri fara sa isi imagineze macar pentru o clipa cum li s-ar parea o viata de domnita...
Sangeriul parului meu nu este observat asa cum nu este observata zarea... Pasii mei se pierd pe aceleasi strazi vechi...Culmile decaderii insa, ma pandesc la orice pas.Incep sa le stiu locul. Ma pierd insa, printre fum, praf, huligani...
Straine, povestile mele nu incep cu "A fost odata" si nu cunosc sfarsit...

Punct, si de la capat!

Da Straine, asta urmeaza!
Punem punct,si o luam de la capat! Nu se stie incotro, dar un lucru este sigur : mana mea o tine strans pe a ta si nu ne mai ramane decat sa se numaram pasii ce duc spre nicaieri... Bineinteles ca am pasit cu piciorul drept atunci cand am pornit pe acest drum, fara sa lasam urme, fara sa ne calcam pe picioare, fara sa vorbim, fara sa schitam vreun gest, doar pasind cu incredere si numarand pentru ca la sfarsitul calatoriei,sa spunem mandri, tare si raspicat, sa ne auda toata lumea ca da, suntem fericiti!!!Pentru ca noptile sa nu cunoasca sfarsit! Pentru ca noi sa nu cunoastem limite! Pentru ca ei sa se simta frustrati! Pentru ca e momentul nostru! Pentru ca am avut rabdare! Pentru ca nu am facut altceva decat sa mergem inainte si sa numaram! Pentru noi! Pentru toate stelele de pe cer! Pentru ei! Pentru infinit! Si nu in ultimul rand, pentru ca suntem doi straini ce nu vor sa se cunoasca pentru ca se stiu si atat!
Straine, care e capatul la care ne-am oprit? De unde am hotarat sa mergem? Pana la cat am numarat pentru a ajunge sa fim fericiti? Straine, unde am ajuns?