vineri, 25 ianuarie 2013

Aristocrata


Și iar mă chinui tu, răzând,
Și iar mă minți tu, gând cu gând!
Și iar mă lași tu așteptând
Zorii zilei, blestemând!

Să nu mă lași în depărtare
Ca pe-un ultim călător,
Vina mea, păcat nu are
Oprește timpu-ncetișor.

Am iubit o dată-n viață,
De două ori am fost iubit.
Ales s-atârn de-un fir de ață
De când Doamna m-a găsit!

Trebuia să simt necazul
Când în noapte ai venit!
Dar, să mint nu mai e cazul...
Mai  am doar un asfințit!

N-am văzut cât ești de crudă,
Și am cedat în fața legii
Chipul tău cel plin de pudră
Urmărea doar privilegii...

Cum așteptai, stimată Doamnă,
Stând picior peste picior
Din gura mea, o-ntreagă toamnă
S-auzi șoapte de amor..

Reneg sângele-ți albastru
Și-ți arunc cuvinte-n silă,
Privesc pe cer un ultim astru
Minți, iar eu cerșesc milă...

Tu, doar să mă ierți, blondino
Pentru toate ce-am făcut!
Și de vrei, acuma vino,
Caută-mi un așternut!

Nu-mi fă loc, ci doar îmi sapă,
Caută-mi umbră de pini,
Ea, îmi dă pământ și apă,
Eu, vă dau cununi de spini.

Să-mi scrii in piatră, tu, aleaso,
Această ultimă elegie!
Și s-o semnezi, frumoaso:
„Al crudei Doamne, pe vecie! ”