Fum, praf, huligani...

Imi pierdeam pasii pe aceleasi strazi pline de praf si vechi in cautarea acelui "ceva" ce nu poate fi descris prin simple cuvinte. Simteam nevoia sa imi aprind o tigara deja fumata, deja pierduta in zecile de mii de amintiri.
Paseam tot mai greu, tot mai impovorata de josnica mea slabiciune. Aerul nu mai putea fi respirat, tigara nu mai putea astepta.
Fumul ei plangea, tanjea sa se piarda in eterna zare, sa se evapore, sa dispara...

Pentru o clipa, as fi vrut ca totul sa se opreasca in loc : fumul sa se schimbe in parfumul trandafirilor salbatici, praful sa devina pulbere de stele, huliganii sa imbratiseze cele mai nebanuite cai ale intelepciunii. As fi vrut ca machiajul meu grotesc sa-mi arate cel mai curat chip din cate exista. Din departare, le vad venind, pe Ele, cele mai josnice fiinte ; cele care isi vand trupurile pentru nimic, cele care provin din cele mai inalte culmi ale decaderii. Se apropie razand, si ascund in zambetele lor cele mai mizerabile ganduri...
Huliganii incearca din rasputeri sa le acopere trupurile imbatranite inainte de timp cu propriile haine.

Le vad cum din simple amatoare ale vietii de noapte, devin adevarate domnite, atragatoare, parfumate, cochete, domnite demne de adevarate palate de clestar...
Mirosul de fum devine mirosul trandafirilor salbatici, praful ajunge praf de stele, iar huliganii sunt acum adevarati cavaleri.
Sangeriul parului meu imbraca zarea si totul devine asa cum mi-am dorit : simplu, elegant, misterios...
Tigara mea nu isi mai are locul in aceasta lume. Nici eu.
Ma trezesc amortita din lumea lor... Machiajul meu grotesc continua sa ma uimeasca prin lipsa de bun gust, dorinta mea de a aprinde o tigara ma urmareste la fiecare pas, fumul ei devenind o certitudine... Praful ma impiedica sa respir ultimele mele clipe in aceasta lume, iar huliganii, fac ce stiu ei mai bine : sa dezbrace trupuri batrane, sa si le insuseasca, sa le batjocoreasca, si mai apoi, sa le uite... Ele isi continua drumul spre nicaieri fara sa isi imagineze macar pentru o clipa cum li s-ar parea o viata de domnita...
Sangeriul parului meu nu este observat asa cum nu este observata zarea... Pasii mei se pierd pe aceleasi strazi vechi...Culmile decaderii insa, ma pandesc la orice pas.Incep sa le stiu locul. Ma pierd insa, printre fum, praf, huligani...
Straine, povestile mele nu incep cu "A fost odata" si nu cunosc sfarsit...

Punct, si de la capat!

Da Straine, asta urmeaza!
Punem punct,si o luam de la capat! Nu se stie incotro, dar un lucru este sigur : mana mea o tine strans pe a ta si nu ne mai ramane decat sa se numaram pasii ce duc spre nicaieri... Bineinteles ca am pasit cu piciorul drept atunci cand am pornit pe acest drum, fara sa lasam urme, fara sa ne calcam pe picioare, fara sa vorbim, fara sa schitam vreun gest, doar pasind cu incredere si numarand pentru ca la sfarsitul calatoriei,sa spunem mandri, tare si raspicat, sa ne auda toata lumea ca da, suntem fericiti!!!Pentru ca noptile sa nu cunoasca sfarsit! Pentru ca noi sa nu cunoastem limite! Pentru ca ei sa se simta frustrati! Pentru ca e momentul nostru! Pentru ca am avut rabdare! Pentru ca nu am facut altceva decat sa mergem inainte si sa numaram! Pentru noi! Pentru toate stelele de pe cer! Pentru ei! Pentru infinit! Si nu in ultimul rand, pentru ca suntem doi straini ce nu vor sa se cunoasca pentru ca se stiu si atat!
Straine, care e capatul la care ne-am oprit? De unde am hotarat sa mergem? Pana la cat am numarat pentru a ajunge sa fim fericiti? Straine, unde am ajuns?

Straine, port camasa ta...

Dupa cum vezi, Straine, nu am uitat scopul acestui biet blog. Am ajuns sa cred ca totul e nul pentru noi, un vid absolut in care m-am pierdut fara sa imi dau seama. Nici nu mai stiu cum a inceput totul si nici nu imi pot da seama cum de s-a ajuns atat de departe. Straine, existi; tocmai din acest motiv nu pot sa iti dau un nume, nu te pot descrie, dar existi, lucru ce pentru mine inseamna enorm.
Mi-e greu sa cred ca ai reusit sa treci de multe bariere ale sufletului meu doar privindu-ma in ochi, doar examinandu-mi pasii, modul meu de a ma comporta, defectele si chiar o parte din slabiciuni. Cu toate acestea, mi-e foarte greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca dormi in alt asternut si cauti compania unei femei doar pentru a te distra.
Straine, port camasa ta de ani fara ca tu sa observi, fara ca tu sa vezi in mine o posibila alinare, o posibila vorba buna spusa la nevoie, un posibil umar pe care sa plangi, o posibila femeie in adevaratul sens al cuvantului. Port in mine aceasta taina pe care o voi lua cu mine oriunde as pleca, si stiu ca de-o fi sa fug cat mai departe de aici, vei fi cu mine. Indiferent de ce se va intampla, nu vei fi singur, pentru ca timpul schimba multe si nu se stie niciodata ce iti rezerva viata. Vei invata sa zbori, in timp ce eu voi renaste din propria cenusa, vei invata sa visezi, in timp ce eu nu voi avea somn, vei invata sa iubesti, in timp ce eu nu voi mai exista in mintea ta.
Dar chiar si dupa toate acestea, Straine, voi purta camasa ta! Voi visa dimineata in care voi fi trezita de vocea ta,  vom bea cafeaua din aceeasi ceasca si vom adormi in miez de noapte in acelasi asternut, impartind aceeasi perna. Deocamdata nu iti pot dori altceva decat sa fii fericit si sa nu iti pui intrebari sau nu incerca sa ma vezi cu alti ochi. Sunt ceea ce sunt, esti tot ce mi-as fi putut dori vreodata. Nimic mai mult! Suntem doi straini care trec unul pe langa altul fara un scop anume, merg pe acelasi drum, dar in directii diferite...

Sange, lacrimi, aur

:) It Hurts!

.Sa pot vedea frumusetea unui om, chiar si atunci cand acesta este pe punctul de a decade...

Asa suna motto-ul meu in viata. Nu exista altceva mai profund si inaltator pt tine, ca individ, fata de persoanele din jur. E lucru mare sa fii umarul pe care cineva poate plange fara a fi intrerupt si in fata caruia cineva poate gandi cu voce tare, individul in cauza, simtindu-se in siguranta si aparat de rautati care nu isi au rostul...
Chiar la rautati vroiam sa ajung, dar mai ales, la nevoia mea de spatiu si la gura mea de aer proaspat...
Orasul asta e prea mic si prea populat, indivizii, cum spuneam, sunt prea multi si prea rai, rautatea e pretutindeni si isi vaneaza victimele ca o bestie flamanda...
Cum ar fi daca toate aceste lucruri ar disparea, asa, intr-o clipita?? Sau cum ar fi daca clipa de care vorbesc ar deveni vesnicie??
Un singur raspuns la intrebarile de mai sus: E foarte simplu- IMPOSIBIL!!!
Nu se va schimba nimic acum, nici maine, nici intr-un milion de ani!!!
Acest loc e ca inchisoarea aia din "The Shawshank Redemption".. E exact cum spunea Red despre inchisoare: la inceput o urasti, apoi nu mai poti trai fara ea!Esti institutionalizat!
E destul de greu sa te desprinzi de locul asta, oricat de usor ar parea la prima vedere : ""Nu inseamna nimic sa fugi, inainte de a uita. Daca ai putea fugi fara sa iei cu tine atatea resturi care te vor aduce inapoi: de pilda, sa poti fugi fara remuscari. Putin sa iti pese de ce lasi in urma ta, sa fii un soi de donjuan, un ticalos; fara indoiala ca orice barbat care vrea sa faca ceva in viata trebuie sa fie un ticalos. Unul pentru care nu exista dramele altora, suferintele celor pe care se intampla sa-i iubesti..."
.Corectie: ...orice OM care vrea sa faca ceva in viata trebuie sa fie un ticalos...
Prin aceste randuri am explicat tot ce era de explicat.
Si totusi, am nevoie de aer... Am nevoie sa urc in prima masina care imi iese in cale si sa plec  oriunde, fara sa imi pese de nimic... Am nevoie sa nu ma mai simt legata de nimeni si nimic, nici macar de tine, Straine!!! Pana si tu contribui la nevoia mea de libertate!!! E destul de frustrant sa vrei sa faci ceva mai mult si sa nu poti, de pilda, sa vrei sa faci o cariera in ceva anume, si sa ti se puna bete in roate de propria familie, sa ti se aduca aminte faptul ca nu vei fi niciodata ca o anumita  ruda (sa zicem verisoara de aceeasi varsta), ca nu vei reusi niciodata sa cunosti o anumita persoana foarte importanta din familie (sa zicem sora) de a carei existenta "nu stii pt ca nu ai de unde sa stii" pt ca, bineinteles, inca nu "trebuie sa o cunosti", sa vrei sa iesi pur si simplu la o banala cafea si sa nu poti pt ca in momentul de fata, ai alte prioritati (sa zicem meditatii cu fratele/sora mai mic/mica)..si exemplele pot continua la nesfarsit.
Pe cat de frustrante sunt situatiile prezentate, pe atat de incurajatoare: nu vei fi niciodata ca o anumita ruda (sa zicem verisoara) pt ca esti mult mai mult de atat! Tu stii ce inseamna constiinta de sine, stii ce poti si ce nu poti face, stii sa te comporti cu cei din jur, stii sa ii zambesti persoanei de sex opus pe care se intampla sa o observi pe strada si chiar sa o faci sa iti raspunda stanjenita la salut, stii cum e sa te pui in posturi ridicole doar pt amuzament, stii sa ii scrii unui Strain, stii sa tii minte privirea cu coada ochiului a persoanei care tocmai ti-a raspuns la salut, stii sa fii politicos, stii sa citesti in sufletul unui om doar dupa cum se uita la tine... stii foarte multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le cunoaste!!!
Nu vei cunoaste niciodata persoana importanta din familie, pt ca nu mai e printre noi. Cu toate astea ii simti prezenta in fiecare zi din viata ta, si ii vezi privirea in ochii fiecarui copil.
Nu vei lasa la o parte meditatiile cu fratele/sora mai mic/mica pt ca stii cat de greu ti-a fost tie la scoala sa le inveti pe toate (mai ales cand bat examenele la usa)
Aceste lucruri sunt sau nu fictive (depinde de cititor). 
Dar, totusi, Straine, daca ar fi adevarate?? Daca sunt nopti in care pana si tavanul pare foarte greu de atins?? Daca noptile albe devin un obicei, sau mai rau, sunt parte din destinul tau?? Daca, Straine, nu existi?
Pare greu de crezut, dar avem multe lucruri in comun pe care le cunosc si simplul fapt ca tu esti aici, in orasul asta mizer, ma tine inlantuita...

Straine, in momentul de fata, mi-ar fi foarte greu sa urc in acea masina care sa ma duca cat mai departe de aici... 

Un nou inceput

E o certitudine faptul ca trecerea timpului este ireversibila, dar totusi, raman amintiri ce nu pot fi indepartate sub nicio forma.
Parca mai ieri jucam sotron in fata blocului, parca mai ieri am imbracat uniforma si am intrat in curtea scolii, parca mai ieri am avut primul examen din viata mea, si parca mai ieri aveam lacrimi in ochi si imi luam adio de la anii de liceu.
Parca mai ieri, Straine, te-am descoperit si habar nu aveam ca totul capata un sens pentru mine. Nici macar nu stiu de ce scriu sau pentru cine anume scriu, Straine.
Tu, cel ce-mi cunosti cel mai bine felul de a fi, probabil vei considera ca citind aceste randuri este doar o pierdere de timp; e parerea ta si o respect. Probabil vei considera aceasta ultima incercare de a intra in viata ta un simplu moft; parerea ta.
Tot ce stiu in acest moment este faptul ca in 20 de secunde respir de 20 de ori, in 20 de secunde 20 de lucruri imi amintesc de tine, in 20 de secunde imi vad tot trecutul, in 20 de secunde traiesc si mor de 20 de ori, in 20 de secunde te simt de 20 de ori mai aproape de mine, in 20 de secunde simt ca te pierd de 20 de ori printre degete, in 20 de secunde renasc de 20 de ori din propria-mi cenusa, in 20 de secunde trec 20 de ani, in 20 de secunde realizez ca un zambet fals pe un chip inghetat e de 20 de ori mai apreciat decat o strangere de mana, in 20 de secunde imi dau seama ca tot ce am scris mai sus e o simpla trecere in revista a celor 20 de secunde irosite de tine, Straine, citind aceste randuri.
Sau poate, Straine, vei fi intelept si nu iti vei pierde timpul in fata monitorului citind si poate chiar meditand la cele scrise mai sus si imi vei lasa mie cele 20 de secunde ale tale pentru a continua calatoriile mele in timp. Sincer, in felul asta ti-as fi mult mai recunoscatoare.
Sau poate, Straine, e cel mai bine sa stii ca esti una dintre persoanele pe care nu o pot uita asa usor.
Sau poate, Straine, timpul a trecut pe langa mine si eu nu am simtit. Este posibil acest lucru?