Aristocrata

Și iar mă chinui tu, răzând,

Și iar mă minți tu, gând cu gând!

Și iar mă lași tu așteptând

Zorii zilei, blestemând!

Să nu mă lași în depărtare

Ca pe-un ultim călător,

Vina mea, păcat nu are

Oprește timpu-ncetișor.

Am iubit o dată-n viață,

De două ori am fost iubit.

Ales s-atârn de-un fir de ață

De când Doamna m-a găsit!

Trebuia să simt necazul

Când în noapte ai venit!

Dar, să mint nu mai e cazul...

Mai  am doar un asfințit!

N-am văzut cât ești de crudă,

Și am cedat în fața legii

Chipul tău cel plin de pudră

Urmărea doar privilegii...

Cum așteptai, stimată Doamnă,

Stând picior peste picior

Din gura mea, o-ntreagă toamnă

S-auzi șoapte de amor..

Reneg sângele-ți albastru

Și-ți arunc cuvinte-n silă,

Privesc pe cer un ultim astru

Minți, iar eu cerșesc milă...

Tu, doar să mă ierți, blondino

Pentru toate ce-am făcut!

Și de vrei, acuma vino,

Caută-mi un așternut!

Nu-mi fă loc, ci doar îmi sapă,

Caută-mi umbră de pini,

Ea, îmi dă pământ și apă,

Eu, vă dau cununi de spini.

Să-mi scrii in piatră, tu, aleaso,

Această ultimă elegie!

Și s-o semnezi, frumoaso:

„Al crudei Doamne, pe vecie! ”