Tot!

Mi s-a spus ca ma cauti. Mi s-a spus ca ratacesti asa cum am ratacit si eu. Mi s-a spus ca nu ai somn si intrebi mereu de mine.
Cand a aflat, Phoenix a zambit ironic. S-a simtit in sfarsit razbunata. Vezi tu, ea nu se abate de la calea ei! Ea e tot mai sus, zboara fara sa se opreasca. Tot ce are Ea e nemarginit. Are tot! Nu are nevoie de tine, de noi, ci doar de infinit.
Eu, oricat de mult mi-as dori sa pot tine pasul cu ea, simt ca nu e suficient... Simt ca ma innec in propriile mele idealuri. Ea poate avea tot ce isi doreste, eu ma multumesc cu ce am. Ea are necunoscutul, eu am rutina, ea are cale libera, eu ma impiedic la orice pas. Ea te ucide, dar eu iti dau viata.
Totul se rezuma la modul in care alegi sa zbori, sau sa mori. Ea ma tine pe aripile ei, eu incerc  sa fiu ca ea.
Ea e perfecta, eu sunt doar un ciob de sticla, atat de firav, atat de inutil... Ea nu iarta, nu iubeste si nu judeca. Ea e scaparea mea. In imperfectiunea mea, ma las puratata de principii si reguli demult ingropate si uitate undeva in trecutul ei.
Phoenix e perfecta! Are idealuri, teluri de la care nu se abate. Ea se inalta tot mai sus, zburand deasupra noastra, deasupra ta! Pentru ea, esti doar o amintire.
In timp ce eu aleg calea cea usoara, cea sigura, ea isi infrunta destinul cu capul sus fara sa ii pese ca plateste cu viata ei! Ea, e nemuritoare! Eu am vicii: beau, fumez, injur si blestem soarta si ziua in care te-am vazut. Ea tace si ma priveste cu dispret.
In timp ce ea iti lasa tot ce e pamantesc, eu iti iau inapoi fara sa imi pese de consecinte! Imi retrag gloantele cu care te-am trantit la podea! E inutil sa incerc sa imi sterg urmele! Am fost acolo, Phoenix a vazut, dar nu ma poate intelege! In acest moment, nu poate decat sa imi usuce lacrimile si sa se inalte!
Phoenix nu stie ca eu nu pot zbura cu o singura aripa!

She is back!

http://www.youtube.com/watch?v=niWEDh6gCpU&feature=related


"Robbed of my innocence, had no more time to play.
I sure got my feathers burned, but I'm stronger than the flames".

Timp mort!

            Azi am ucis. Fara sa port vreo camasa, fara teama, fara rusine si mai ales, fara sens.
            Cazuta, cu genunchii goi pe podea, imi privesc chipul in balta de sange care continua sa creasca. Cu mainile murdare imi sterg fruntea, obrajii, buzele. Stau si te privesc, Straine. Langa tine, zace aruncat pistolul care a tras fara mila, ochii tai negri si goi sunt de mult cuprinsi de fiorul rece pe care un condamnat la moarte il transmite calailor lui. Stau si te privesc si incerc sa ma gandesc ca totul s-a intamplat asa cum trebuia: nu-ti mai port camasa... nu te mai iau cu mine in calatorii peste mari si tari... nu te mai cred... nu te mai astept si nici nu am sa regret fapta mea necugetata. Totul e asa cum trebuia sa fie. La urma urmei, nu putem castiga amandoi.
Eu, eu am murit odata cu tine. Ti-am permis sa ma iei in vidul in care acum te scalzi, ti-am permis sa-mi lasi regretul de a te fi cunoscut, de a te fi privit. Nu mai sunt o calatoare in timp deoarece timpul pentru mine s-a oprit in loc. Timpul, pentru mine, se deruleaza ca o banda in balta de sange din fata mea. Sangele tau, Straine imi arde chipul si ma desfigureaza complet. Focul imi cuprinde tot trupul si devin un pumn de cenusa care zace, acum, la randul sau, in fata ta. Ochii tai negri in care abisul isi deschide portile par sa imi imprastie cenusa.
Dar, Straine, Phoenix nu are nevoie decat de propria-i cenusa pentru a prinde aripi si pentru a zbura mai sus de nori si mai sus de cer.
            Phoenix ma duce acum pe aripile ei, in timp ce tu nu ai decat sa ramai cufundat in abisul tau. Eu, Straine, ma inalt mai repede si mai sus decat ti-ai fi putut imagina, cat ai fost in viata. O parte din mine, insa, a ramas acolo unde esti tu : trecutul meu, care nu reprezinta decat un timp mort. Aceasta Phoenix nu va mai fi niciodata intreaga pentru ca iti va duce dorul, dar cealalta jumatate a lui Phoenix va fi asa cum nimeni nu va putea fi vreodata, pentru ca acea Pasare de Foc va trai sus, cel mai sus.

            Eu, am hotarat sa nu raman, ci sa urmez ultima mea farama de speranta. Te las in abisul tau. Eu sunt mult prea ocupata sa zbor!!

Fum, praf, huligani...

Imi pierdeam pasii pe aceleasi strazi pline de praf si vechi in cautarea acelui "ceva" ce nu poate fi descris prin simple cuvinte. Simteam nevoia sa imi aprind o tigara deja fumata, deja pierduta in zecile de mii de amintiri.
Paseam tot mai greu, tot mai impovorata de josnica mea slabiciune. Aerul nu mai putea fi respirat, tigara nu mai putea astepta.
Fumul ei plangea, tanjea sa se piarda in eterna zare, sa se evapore, sa dispara...

Pentru o clipa, as fi vrut ca totul sa se opreasca in loc : fumul sa se schimbe in parfumul trandafirilor salbatici, praful sa devina pulbere de stele, huliganii sa imbratiseze cele mai nebanuite cai ale intelepciunii. As fi vrut ca machiajul meu grotesc sa-mi arate cel mai curat chip din cate exista. Din departare, le vad venind, pe Ele, cele mai josnice fiinte ; cele care isi vand trupurile pentru nimic, cele care provin din cele mai inalte culmi ale decaderii. Se apropie razand, si ascund in zambetele lor cele mai mizerabile ganduri...
Huliganii incearca din rasputeri sa le acopere trupurile imbatranite inainte de timp cu propriile haine.

Le vad cum din simple amatoare ale vietii de noapte, devin adevarate domnite, atragatoare, parfumate, cochete, domnite demne de adevarate palate de clestar...
Mirosul de fum devine mirosul trandafirilor salbatici, praful ajunge praf de stele, iar huliganii sunt acum adevarati cavaleri.
Sangeriul parului meu imbraca zarea si totul devine asa cum mi-am dorit : simplu, elegant, misterios...
Tigara mea nu isi mai are locul in aceasta lume. Nici eu.
Ma trezesc amortita din lumea lor... Machiajul meu grotesc continua sa ma uimeasca prin lipsa de bun gust, dorinta mea de a aprinde o tigara ma urmareste la fiecare pas, fumul ei devenind o certitudine... Praful ma impiedica sa respir ultimele mele clipe in aceasta lume, iar huliganii, fac ce stiu ei mai bine : sa dezbrace trupuri batrane, sa si le insuseasca, sa le batjocoreasca, si mai apoi, sa le uite... Ele isi continua drumul spre nicaieri fara sa isi imagineze macar pentru o clipa cum li s-ar parea o viata de domnita...
Sangeriul parului meu nu este observat asa cum nu este observata zarea... Pasii mei se pierd pe aceleasi strazi vechi...Culmile decaderii insa, ma pandesc la orice pas.Incep sa le stiu locul. Ma pierd insa, printre fum, praf, huligani...
Straine, povestile mele nu incep cu "A fost odata" si nu cunosc sfarsit...

Punct, si de la capat!

Da Straine, asta urmeaza!
Punem punct,si o luam de la capat! Nu se stie incotro, dar un lucru este sigur : mana mea o tine strans pe a ta si nu ne mai ramane decat sa se numaram pasii ce duc spre nicaieri... Bineinteles ca am pasit cu piciorul drept atunci cand am pornit pe acest drum, fara sa lasam urme, fara sa ne calcam pe picioare, fara sa vorbim, fara sa schitam vreun gest, doar pasind cu incredere si numarand pentru ca la sfarsitul calatoriei,sa spunem mandri, tare si raspicat, sa ne auda toata lumea ca da, suntem fericiti!!!Pentru ca noptile sa nu cunoasca sfarsit! Pentru ca noi sa nu cunoastem limite! Pentru ca ei sa se simta frustrati! Pentru ca e momentul nostru! Pentru ca am avut rabdare! Pentru ca nu am facut altceva decat sa mergem inainte si sa numaram! Pentru noi! Pentru toate stelele de pe cer! Pentru ei! Pentru infinit! Si nu in ultimul rand, pentru ca suntem doi straini ce nu vor sa se cunoasca pentru ca se stiu si atat!
Straine, care e capatul la care ne-am oprit? De unde am hotarat sa mergem? Pana la cat am numarat pentru a ajunge sa fim fericiti? Straine, unde am ajuns?

Straine, port camasa ta...

Dupa cum vezi, Straine, nu am uitat scopul acestui biet blog. Am ajuns sa cred ca totul e nul pentru noi, un vid absolut in care m-am pierdut fara sa imi dau seama. Nici nu mai stiu cum a inceput totul si nici nu imi pot da seama cum de s-a ajuns atat de departe. Straine, existi; tocmai din acest motiv nu pot sa iti dau un nume, nu te pot descrie, dar existi, lucru ce pentru mine inseamna enorm.
Mi-e greu sa cred ca ai reusit sa treci de multe bariere ale sufletului meu doar privindu-ma in ochi, doar examinandu-mi pasii, modul meu de a ma comporta, defectele si chiar o parte din slabiciuni. Cu toate acestea, mi-e foarte greu sa ma obisnuiesc cu gandul ca dormi in alt asternut si cauti compania unei femei doar pentru a te distra.
Straine, port camasa ta de ani fara ca tu sa observi, fara ca tu sa vezi in mine o posibila alinare, o posibila vorba buna spusa la nevoie, un posibil umar pe care sa plangi, o posibila femeie in adevaratul sens al cuvantului. Port in mine aceasta taina pe care o voi lua cu mine oriunde as pleca, si stiu ca de-o fi sa fug cat mai departe de aici, vei fi cu mine. Indiferent de ce se va intampla, nu vei fi singur, pentru ca timpul schimba multe si nu se stie niciodata ce iti rezerva viata. Vei invata sa zbori, in timp ce eu voi renaste din propria cenusa, vei invata sa visezi, in timp ce eu nu voi avea somn, vei invata sa iubesti, in timp ce eu nu voi mai exista in mintea ta.
Dar chiar si dupa toate acestea, Straine, voi purta camasa ta! Voi visa dimineata in care voi fi trezita de vocea ta,  vom bea cafeaua din aceeasi ceasca si vom adormi in miez de noapte in acelasi asternut, impartind aceeasi perna. Deocamdata nu iti pot dori altceva decat sa fii fericit si sa nu iti pui intrebari sau nu incerca sa ma vezi cu alti ochi. Sunt ceea ce sunt, esti tot ce mi-as fi putut dori vreodata. Nimic mai mult! Suntem doi straini care trec unul pe langa altul fara un scop anume, merg pe acelasi drum, dar in directii diferite...

Sange, lacrimi, aur

:) It Hurts!